Contaminanții apei potabile sunt reglementați pentru a preveni probleme de calitate a apei cum sunt gustul, mirosul, culoarea și alți contaminanți. Acești contaminanți pot fi: fierul, manganul, sulfații, materiile organice, hidrogenul sulfurat și duritatea.

Fierul

Fierul  poate fi o neplăcere majoră în alimentarea cu apă potabilă. Pătează rufele și accesoriile, promovează creșterea ferobacteriilor și a nămolului din instalațiile sanitare și conferă apei un gust amar, metalic. Fierul poate fi prezent în apă sub două forme: solubil și insolubil. Deoarece fiecare formă a fierului necesită un anumit tip de tratare a apei  trebuie determinat sub ce formă este prezent fierul în apă.

Fierul solubil poate fi îndepărtat de un dispozitiv cu schimbători de ioni, pentru concentrații de până la 0,3 mg/L. Filtrul oxidant de mangan este eficient pentru concentrații de fier de până la 10,0 mg/L. Pentru concentrații de peste 10,0 mg/L este de obicei necesară clorurarea urmată de filtrare. 

Fierul care se găsește în apa de suprafață este de obicei oxidat. Apa care conține fier oxidat va prezenta particule de rugină  sau pete negre suspendate și pete maronii roșiatice pe haine, porțelan, ustensile de gătit. Fierul oxidat poate fi îndepărtat din apă prin clorurare sau filtrare mecanică. 

Particulele mici de fier oxidat care nu se depun sunt numite fier coloidal. Fierul coloidal poate fi găsit în apa din puțurile de mică adâncime, dar rareori se găsește în rezervoarele de puțuri adânci. În unele cazuri, adăugarea alcalinității în apă poate permite particulelor coloidale să se aglomereze în particule filtrabile, care pot fi îndepărtate prin filtrare mecanică. Altfel fierul coloidal poate fi îndepărtat prin clorurare. 

Manganul

Manganul provoacă pete maro închis până la negru la instalațiile sanitare și va face ca rufele să fie pătate. Manganul poate provoca un gust și aspect neplăcut în cafea, ceai și alte băuturi. Manganul poate fi îndepărtat din apă cu un dispozitiv cu schimbători de ioni. Limita pentru mangan în apa potabilă este de 0,05 mg/L. 

Sulfații

Apa care conține concentrații mari de sulfați are un efect laxativ și un gust amar. 

Limita sulfaților în apa potabilă este de 250 mg/L. Sulfații pot fi îndepărtați din apă cu schimbători de ioni și osmoză inversă.

Materii organice

O sursă de culoare din apă provine din cantități mici de materii organice, din descompunerea frunzelor căzute, a algelor și a altor materii vegetale. Această vegetație în descompunere produce acizi humici denumiți și tanini. Culoarea poate să nu fie vizibilă într-un pahar cu apă, dar va fi evidentă atunci când este privită pe un fundal alb, într-o chiuvetă sau cadă. Aceste materiale se găsesc în apa de suprafață și, în mod normal, sunt inofensive. Fenolii produși prin această descompunere organică pot avea ca rezultat gust și miros inacceptabil, chiar și atunci când sunt prezenți în cantități mici. Filtrele cu cărbune activ pot elimina majoritatea materiilor organice. 

Hidrogenul sulfurat

Hidrogenul sulfurat este un gaz produs prin descompunerea depozitelor organice subterane. Se dizolvă ușor în apă și îi conferă un miros caracteristic (de ou stricat) și un gust neplăcut. 

Hidrogenul sulfurat este foarte coroziv și va păta rapid argintul, acesta din urmă devenind negru. În unele cazuri, hidrogenul sulfurat poate fi prezent în apa fierbinte, dar nu și în cea rece. În această situație, are loc o reacție chimică în încălzitorul de apă între magneziul anodic al încălzitorului și sulfatul din apă. Îndepărtarea anodului de magneziu va elimina, de obicei, problema. Tratamentul pentru reducerea hidrogenului sulfurat include filtrarea sau clorurarea urmată de filtrare și aerare. 

Duritatea

Duritatea este cauzată de mineralele dizolvate, în principal calciu și magneziu, care sunt preluate de apă atunci când curge printre roci și soluri. Duritatea este o problemă obișnuită atunci când apa subterană este utilizată ca sursă de apă. Cele mai mari concentrații ale acestor minerale provin din fântânile cu roci calcaroase. Concentrațiile mari pot duce la depuneri de cruste în încălzitoarele de apă, instalațiile sanitare, chiuvete și căzi. Duritatea necesită, de asemenea, o utilizare sporită a săpunului în mașinile de spălat. O problemă majoră cauzată de duritate este eficiența redusă a încălzitoarelor de apă, ducând la înlocuirea lor prematură.

Tabelul următor prezintă un sistem de evaluare utilizat în mod obișnuit pentru a descrie duritatea apei. 

Niveluri de apă dură, exprimată ca mg/L de CaCO3.

1 7,5- 60 ușor dură 

60 – 120 moderat dură

120 – 180 dură

peste 180 foarte dură

Duritatea este de obicei tratată folosind dedurizatori cu schimbători de ioni. Nivelul de duritate la care tratamentul este utilizat pentru a înmuia apa variază, în funcție de preferința consumatorului. Reducerea excesivă a durității apei poate face ca apa să devină corozivă pentru sistemul sanitar și poate duce, în unele cazuri, la creșterea concentrațiilor de plumb. 

Clorul

Clorul este utilizat pentru a ucide microorganismele și a preveni regenerarea lor dăunătoare în sistemele de alimentare cu apă. Cu toate acestea, nivelurile ridicate de clor pot duce la probleme de gust și miros. De asemenea, clorul se poate combina cu alți contaminanți ai apei potabile pentru a forma cloramine, care pot crea probleme vizibile, de gust și miros.

Filtrele cu cărbune activ sunt eficiente în eliminarea problemelor de gust și miros asociate cu clorul.